Descoperă Kenya

In HG am intrat prin poarta Olkaria, în zona de gheizere. Peisajul e interesant însă prea industrial, Kenya având acolo amenajări pentru exploatarea energiei geotermale. HG ar trebui să fie foarte cunoscut, pentru că cele doua părți ale sale au fost folosite cu succes de Hollywood: în canion s-a filmat un Tomb Rider, iar valea mai deschisă a fost sursa de inspirație pentru backgroundul scenelor cheie din Lion King.

Ne-am luat un ghid Masai de la intrare, pe Josef, un băiat liniștit cu echilibru de capră neagra şi pas de felină. Am început cu canionul, mai întâi trecând pe lângă Central Tower unde ghidul nostru ne-a arătat o Impala devorată pe jumătate de un leopard. “This is from last night” zise Josef, a cărui abilitate de a vedea lucruri în mijlocul vegetației ne-a uimit pe tot parcursul zilei. Mai aproape de atât n-am reușit să fim de un leopard. Cu inima strânsă, atenți la potențialii “bufălăi” din desiş, am ajuns la canion, care n-a pus probleme deosebite, căci datorită secetei apa doar băltea pe ici-pe colo.

Pentru că ne-a plăcut de el (n-am întâlnit un kenyan de care să nu ne placă), l-am luat pe Josef şi spre Longonot. Am trecut prin valea largă din HG, populate de zebre şi girafe, mărginită la un capăt de Fischer’s Tower. HG e singurul parc unde ai voie să te plimbi pe jos sau cu bicicleta, datorită absenţei marilor prădători. De ce nu-s lei acolo? Habar n-am, că mâncare au, turiști la greu.

Muntele Longonot

Că deja eram în criză de timp, Josef ne-a arătat o scurtătura ce trecea printr-un semideșert, unde am văzut primii struți. Am insistat să facem şi Longonotul şi dintr-o ambiție personală, ca să bifez ceva mai înalt decât Peleaga pe care am urcat acum 100 de ani.

La trei jumătate la cât am început să urcăm era clar că suntem în întârziere, căci ascensiunea ia înspre doua ore şi “galeata” încă pe atât. Urcușul nu e greu, dar a fost suficient de pieptiș să realizam că nu mai suntem în formă. Cum urcam noi, toți turiștii coborau şi nu înțelegeam de unde atâta grabă. Când am ajuns la crater eram aproape singuri. La coborâre am înțeles de ce.

In fine, am bifat cei 2560 de metri dar cu regret am renunțat la parcurgerea rim-ului care mi-ar fi adăugat încă 200 de metri la recordul personal de escalada, prin urcarea crestei diametral opuse punctului de acces pe vârf. Am admirat pădurea luxuriantă din vulcan şi vederea deschisă spre Rift, dar presați de o furtună ce se desfășura peste Naivasha şi de înserare (nu uitați că eram pe Ecuator) înspre ora 6 am început coborârea. Foarte ușor de coborât, numai că la jumătatea muntelui, mirosul proaspăt de bălegar ne vesti prezenţa prietenilor noștri, bufălăii…Un pic tensionați, coborâm în liniște, când deodată, Josef ne făcu semn să ne lăsăm jos. A urmat un mic moment de panică în care ne-am ciocnit unii de alții până  să înțepenim pitulați într-o liniște apăsătoare…Josef știa însă ce are de făcut şi cu niște zgomote şi pietre bine plasate (din nou pietre!) reuşi să îndepărteze bivolii. Interesantă senzație, să fii complet vulnerabil în faţa sălbăticiei, n-o mai trăisem de când am pupat ursul pe Ceahlău. Am înțeles şi utilitatea panoului cu numere de urgenţă plasat pe traseu la un anume “Buffalo point”. Ne-am despărțit de Josef lăsându-i un cadou binemeritat şi oferindu-i o gură de rachiu pe care el a refuzat-o cu graţie.

Întorși la Nairobi ne-am făcut cumpărăturile de la un Shell. Am încheiat seara cu obișnuitul Tusker.

Parcul Amboseli

Următoarele două zile şi jumătate le-am petrecut în parcul Amboseli, fiind cazați la relativ luxosul Ol Tukai. Pachetul oferit a fost foarte bun, cazare şi trei mese pe zi, game drive dimineața şi seara + preluare şi retur la Nairobi. Transportul şi game-drive-ul (outsourced către o alta agenție de voiaj) a fost făcut cu un minivan cu acoperiș rabatabil. Am avut noroc de un șofer-ghid super simpatic şi cunoscător al meseriei, Elkana, pe care l-aş recomanda oricui vrea să exploreze Kenya. Toți ghizii noștri de pe parcursul excursiei au avut câteva lucruri în comun: grija pentru integritatea şi confortul turiștilor, citirea rapidă a clienților şi adaptarea fără nici un fel de la probleme la dorințele lor, fără ostilitate, oftaturi şi ochi dați peste cap.

Elkana s-a dovedit nu doar un ghid minunat, preocupat să-mi ofere cele mai bune unghiuri pentru foto (păcat că nu m-am ridicat eu la înălțimea eforturilor lui) dar şi un șofer talentat, cu care nu m-am simțit nici în întârziere dar nici în pericol în ciuda traficului kamikaze kenyan.

Drumul spre Amoboseli a durat vreo patru ore, cu o pauza strategic sugerată de Elkana la un popas, care întâmplător avea şi o mare sala cu artizanat la vânzare. Am ochit din prima niște piese din piatra şi lemn cu o lucrătură minunată, din păcate prea mari pentru logistica acestui voiaj. Am ales câteva obiecte mai mici pe care le-am negociat în stilul pe care mi l-am dezvoltat în Africa în ultimii ani, spre încântarea vânzătorilor care apreciază combativitatea în comerț.

Ajunşi la parc, am avut parte de un pic de spectacol nu mult după ce am trecut de porți: o mama elefant foarte protectiva ciocănea o mașină ce se apropiase prea mult de pui. Dar cam asta a fost maximul de violenţă la care am asistat în Amboseli, animalele par destul de obișnuite cu traficul turistic şi nu se stresează prea mult. Asta nu înseamnă că trebuie să te apropii de elefanți şi cu atât mai puțin de hipopotami.

Parcul este o imensă câmpie la poalele marelui Kilimanjaro, pe care punctează rar câte un deal, probabil tot un con vulcanic la origine. Surprinzătoare este alternarea de porțiuni complet uscate cu mlaștini verzi, pline de viață, uneori avându-le de cate o parte şi de alta a drumului. Vulcanul era acoperit de nori dar speram totuşi că în trei zile să apuc să trag şi eu clasicul elefant cu muntele înzăpezit în spate.

Am văzut şi aici o groază de animale, însă felinele au fost şi de data asta timide. Am zărit doi lei trântiți în niște tufe, dar şi gheparzi la o umbra de copac. Nici un atac, nici un gnu doborât, nimic. Elkana, care a însoțit la viața lui echipe de filmare, m-a consolat explicându-mi că e nevoie de mult noroc că să fii martor al marilor drame ale savanei.

A doua zi am făcut o schimbare de ritm şi am vizitat un sat Masai, la care se plătește accesul, of course. E un pic turistic, dar foarte interesant fără doar şi poate. Condițiile de viață sunt precare, ca de la începutul lumii. Colibe de chirpici şi îngrădituri de acacia, care să țină animalele mari la distanţă, oameni şi vite ce stau în același perimetru, şi muște cu miile. Cu un oareșce regret, ni s-a spus că nu mai e voie să omori lei, chiar dacă ei îți fură o vita. Acum există un oficiu care despăgubește păstorii pentru pagubele produse de prădători, lucru ce a asigurat până  la urma supraviețuirea leilor până  în ziua de azi.

Până la urma Kilimanjaro s-a dezvăluit în toată splendoarea lui pentru câteva minute chiar în ultima dimineață. Elkana a gonit prin parc, spre un loc ce mi-a permis să fotografiez elefanți cu muntele-n spate. Un semieșec fotografic şi de data asta, datorita contrastelor mari pe care n-am învățat să le gestionez. Si mi-am propus să verific cu prima ocazie dacă într-adevăr unghiurile de pozat sunt mai bune din partea tanzaniană.

Până la urmă am fost foarte bucuros că am văzut Kilimanjaro şi cușma lui de gheaţă, chiar şi așa redusă la un petec de încălzirea globală.

Si aproape am ajuns la final. Timpul a trecut pe nesimțite, cu atâta culoare şi viață în jur. Mai aveam însă un pic din aventură, ultima destinație fiind enigmatica şi pustia Loisaba din regiunea centrală Laikipia.

Călătorie plăcută şi să trăiți frumos!

* Pentru orice oferta personalizată, ne puteti contacta la office@tripandgo.eu